Nu ai cum să începi să citești o carte de-a lui Hosseini fără emoții și așteptări mari. Dacă emoțiile și așteptările nu vin din lectura altor cărți de-ale lui ( mai exact, două, că trei sunt toate ), sigur vin din recomandările celor ce l-au citit: trebuie, n-o să mai dormi noaptea, n-o să ai stare până nu vezi ce se întâmplă cu personajele.
Cu toate acestea, am fost luată prin surprindere de firul narativ al acestei cărți. Mai exact, am crezut că îi recunosc stilul, că pot să îmi dau seama care vor fi personajele în jurul cărora se va desfășura întreaga acțiune. Știam că Hosseini nu introduce niciun personaj fără a-l folosi ca factor declanșator al unei fericite sau tragice întâmplări. Dar aici, în cea de-a treia lui carte, fiecare personaj pare că are propria poveste, propria dramă. Viețile lor se întretaie pe un plan îndepărtat, pe care parcă doar noi, confidenți ai autorului, îl cunoaștem. Cartea pare a fi o poveste în poveste sau, mai bine zis, mai multe povești strânse într-una singură. O adaptare modernă a antologiei O mie și una de nopți.
Este o carte excepțional scrisă. De pe la jumătatea cărții până spre final sentimentele personajelor mi-au fost transmise. Am avut senzația că lipsește ceva, la fel cum Pari, sora lui Abdullah, de care a fost separată când avea doar trei ani, simte toată viața un gol, o senzație de dor, lipsă. Un ecou surd al unei iubiri sincere, profunde. Îmi lipsea finalitatea poveștii lor, regăsirea, rememorarea copilăriei.
Cartea aduce în prim plan, pe lângă relațiile fraterne, dominate pe rând când de dragoste, când de ură – înfățișate nouă din toate unghiurile prin personajele Pari – Abdullah, Parwana – Masooma, Idris – Timur ( aceștia din urmă verișori, dar crescuți aproape ca frații )- și ce poate însemna lipsa acestora: Pari, fiica lui Abdullah, își va imagina toată copilăria că are o soră geamănă pe nume Pari, soră ce semăna până la cel mai mic detaliu cu sora tatălui ei, așa cum acesta și-o amintea.
Știu că nedând amănunte, pentru cei ce nu au citit cartea, e mai greu de urmărit ideea acestei recenzii, dar e dificil de povestit subiectul acestei cărți. E prea complex și, sinceră să fiu, nu ar fi corect să dezvălui eu ceva ce autorul ne lasă să descoperim singuri printre multe pagini, prin lungul șir de personaje – unele aparent neînsemnate, printre amalgamul sentimentelor familiale și familiare.
Concluzia cu care rămâi în suflet după ce citești „Și munții au ecou”
Ceea ce ne leagă pe noi, oamenii, sunt sentimentele, de oricare natură ar fi ele. Khaled Hosseini dezvelește și descrie în culorile reale părțile mai puțin accesibile ale sufletului uman. Fiecare din noi nutrește, măcar într-un anumit punct al vieții – și ascunde, din motive invariabile, sentimente de invidie, vinovăție, datorie, dezgust, mânie, ură, rușine. Pentru cei nesiguri, instabili emoțional, viața este o continuă căutare, adaptare sau doar încercări ale acesteia.
Bucuria este doar a acelora care învață din greșeli, care învață să trăiască în prezent, să se adapteze oricăror situații și uneori, da, să nu mai aștepte nimic, căci atunci vor primi. Fericirea vine și are ecou în noi doar atunci când este clădită pe iubire, încredere, stabilitate emoțională.
Recomand această carte și îl recomand pe Hosseini oricui are chef de o introspecție nocturnă. (Da, cărțile lui sunt groase, nu-ți va ajunge ziua, vei citi și noaptea din ele ).
Autor: Cristina Chiru (Toni)
No Comments