Complexul Fetei Moșului sau femeia mereu harnică și cuminte

Dragă, femeie,

Cât de des ți s-a spus în copilărie că trebuie să fii cuminte, harnică, bună, blândă—chiar și atunci când asta înseamnă să-ți înghiți adevăratele sentimente?

Simt să aduc în acest articol o conștientizare care mi-a fost facilitată în Masterul Referențialurilor Arhetipurilor Personale și care, pentru mine, a adus multe răspunsuri și binecuvântări la întrebarea de mai sus. 

Conștientizarea care mi-a fost facilitată este despre povara de a fi fata bună și de treabă.

Am fost crescută de doi bunici modești, iubitori, buni. Din fidelitate și dragoste pentru ei și pentru că m-au crescut cu atât de multă dăruire, am vrut să iau cu mine toate lecțiile pe care ei mi le-au adus. Și multe lecții au fost din zona de onestitate, bunătate, să nu fac rău cuiva, să fiu corectă. Țin minte că bunica mea, când îmi citea basmele copilăriei, îmi spunea: „Uite, tu să fii ca Fata Moșului. Harnică, darnică, binevoitoare, cuminte. Să nu fii ca Fata Babei, leneșă, răutăcioasă și egoistă”

Hărnicia nu știu cât s-a lipit de mine, pentru că nu îmi place nici să calc, nici să gătesc, nici să fac ordine în casă, în schimb am compensat prin multe alte calități ale fetei moșului. 

Țin minte că eram la un job și, când am vrut să îmi dau demisia, șeful de atunci a venit spre mine cu o ofertă nouă și cu declarația: „Noi vrem să te păstrăm în echipă, pentru că ești un om atât de bun.” Și nu se referea neapărat la bunătatea mea ca expert („modestia” din mine spune: „Aia ești oricum” ), ci la faptul că sunt un om bun, sufletist, care lasă de la el, care evită conflictele, care e acolo, care ajută colegii oricând e nevoie… pâinea lui Dumnezeu, cum s-ar zice.

Pe măsură ce am început să mă cunosc ca femeie, mi-am dat seama că sunt lucruri pe care nu le mai pot accepta în viața mea. De la taskuri, acțiuni, moduri de lucru, până la comportamente, obiceiuri ale mele sau ale altora. Le spuneam „nu” pentru că pur și simplu nu îmi făceau bine la nivel fizic și emoțional. Mă costau prea mult. Am început să resping, din nevoia de protecție, anumite părți ale oamenilor, am încheiat relații în care nu mă mai simțeam bine, am rupt prietenii, am dat block pe Facebook persoanelor care lăsau comentarii răutăciuase sau venite din rănile lor nerezolvate și proiectate în afară, am zis cu fermitate: „Pe aici nu se mai trece.” 

Beneficiile ascunse ale credinței 

Uneori nu am stat să negociez, pentru că nu mai era nimic de negociat pentru mine. O făceam pe moment, ca un mecanism de protecție. Dar, având credința lui „eu trebuie să fiu fata bună”, să vezi apoi cum credința se întorcea ca un bumerang asupra mea și mă lovea peste cap de nu știam ce e cu mine. Limitele puse se simțeau apoi ca un fel de lipsă de flexibilitate în fața altora. Oricât de mult rău simțeam în unele relații, tot găseam înțelege. Compasiunea mă făcea la un timp să fiu disponibilă să redeschid comunicarea cu acei oameni, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Uneori punerea limitelor venea pentru mine cu un soi de critică atât din afară, de la cei respinși, cât și din sistemul meu interior, care aprindea toate butoanele pe bord și îmi spunea: „Ești proastă la cap, cum să faci așa ceva? Tu îți dai seama ce pagube îți creezi?”

– Pagube?
– Da, pagube

• Vei fi dată afară de la job când vei spune: „Nu pot să fac asta.” 
• Îți vor spune cei din organzație „astea sunt regulile, ori te supui, ori ne găsim pe altcineva”
• Vei fi bârfită, alungată și abandonată când vei pune limite.
• Vei fi considerată arogantă, închisă și cu nasul pe sus.
• Ți se va spune că asta nu e comportament matur și nici empatic.
• Vor veni ceilalți să îți spună: „Știi, Andreea, ai o problemă, ești prea emotivă/ lași emoțiile să te copleșească. Asta nu se cade într-un mediu profesionist și nici în rolul de adult.”
• „Știi ce cred, Andreea? Ai niște traume neprocesate din copilărie.”
• Ți se vor pune tot felul de etichete pe frunte.
• Vei fi privită ca fata babei și nimeni nu va mai vrea să mai discute cu tine.
• Vei avea dușmani—pfoai, și dușmanii ăștia sunt ca raia, nu te lasă să trăiești liniștită toată viața. Ăștia și în mormânt vin după tine.
• Vei fi invidiată și pusă la colț în nenumărate rânduri.
• Vei fi pedepsită. Nu fizic—mai rău—emoțional, mental, sufletește.
• Vei pierde colaborări și o să mori de foame.
• Nu va mai lucra nimeni cu tine.
• Vei pierde nenumărate prietenii.
• Nu te va iubi nimeni.
• O să fii singură cuc, ca fata babei, puturoasă și nepricepută.

Mă amuză toate astea acum, când le conștientizez… Știind că toate aceste credințe, dragile de ele, au vrut să mă protejeze. Însă, în schimbul protecției, am plătit scump. Am plătit cu propria mea putere interioară. Plătesc cu încrederea în deciziile mele. Plătesc fizic, prin somatizări, când nu spun ce am de spus. Plătesc cu strălucirea mea. Plătesc cu darurile sufletului meu și, mai ales, plătesc cu o mare parte din valorile mele ca femeie.

Ce aleg să pun în locul acestor credințe? 

Momentan spun că o latură din mine a început, ușor-ușor, să fie văzută, onorată, împuternicită. O latură a mea care îmi spune:

„Știu că unul dintre mentorii tăi de suflet este natura. Ce vezi în ea când natura se dezlănțuie? Ce vezi când începe să se zbuciume? Ce vezi în ploile de vară, cu furtuni, cu tunete și fulgere? Ce vezi în valurile mării învolburate? Ce vezi în animalele sălbatice, până și în pisica ta, care te <<sfâșie>> cu gheruțele ei când o mângâi pe burtică? Ce vezi în toată forța naturii atunci când ea se dezlănțuie și se reechilibrează?”

Văd enorm de multă frumusețe. Eu asta văd. O frumusețe care cere să fie respectată și cere să îi fie respectate limitele!

Și îmi amintesc un moment: pe strada Republicii din Brașov, era iulie, ploua cu găleata, cu tunete și fulgere, toți oamenii pitiți pe unde apucau. Atunci, prietena mea Soare, care era cu mine, mi-a zis: „Hai să alergăm prin ploaie!” Și ne-am închis umbrelele, ne-am dat voie să stăm în bătaia ploii de vară, am alergat, am râs ca două zăpăcite”

Așa că aduc acest îndemn, în primul rând pentru mine, dar și pentru tine, dragă femeie:
Dă-ți voie să îți trăiești sălbăticia și să vezi toată frumusețea din ea.

Dă-ți voie să nu mai fii fata aia bună care le rezolvă pe toate.
Dă-ți voie să nu mai fii aia înțelegătoare și mama tuturor răniților.
Dă-ți voie să nu mai fii fata moșului și permite-ți să fii și fata babei. O să ți se distrugă lumea pentru asta? Eu zic că nu. 
Dă-ți voie să fii TU. Dă-ți voie să trăiești femeie adultă, sălbatică, dezlănțuită din tine și eliberată din brațele iubitoare ale inocenței.

Și las aici și o melodie care pe mine mă cheamă atunci când vreau să onorez aceste daruri ale femeii sălbatice